Azi i-am intalnit pe parintii lui Filip – niste oameni in care straluceste Cerul. In ochii lor am intalnit o pace calda, de nedescris… Am vazut din nou ce inseamna lumina, mireasma si sarea lui Dumnezeu. Ma simteam coplesita, imi era greu sa stau in picioare in fata lor, mi-a fost greu sa le strang mana, iar cuvintele abia si-au facut loc… Mi-am amintit din nou si m-am intrebat ceea ce luni de zile mi-a fost in minte: De ce Filip, si nu eu?! Ce merit am eu ca sunt azi in viata?
Ce merit vezi, Tu, Doamne-n mine?
Bulgăre de lut cu licăriri divine,
o trestie frântă, fulg de gheață rece,
un fir de praf, un abur care trece…
Doamne, de ce ma ții în viață încă?
O datorie așa mare – n-am cum să o achit!
Ce as putea sa-ți dau eu Ție?
Aur și arginți?
Vorbe goale și rugi fierbiți?
Să mă plec ‘naintea Ta
Și-n cânt să-ncep sa-Ți plâng?
– Oh, biet vas de lut nătâng,
A Mea e pulberea de stele
și tot ce vezi în zări și-n citadele,
am totu-n Mâna Mea de Dumnezeu!
– Oh, Doamne, Domnul meu,
ma ține atunci în palma Ta
și-mi umple mintea și inima și pieptul
cu voia Ta, nu voia mea…
Ia-mi visele… și viața,
ia-mi ganduri și speranța,
Le ia pe toate și le pune-n vers
și fă Tu, Doamne, din al meu mers
urcuș agale-n Munte Sfânt,
umblare-naltă în Cuvânt…
